Importanța Bisericii în viața omului
Vom începe acest articol cu întrebarea care găsește răspunsuri diferite la oameni: „Ce este biserica?”, unii ar defini-o ca pe un loc unde se desfășoară un „spectacol religios”, un loc unde sunt multe reguli și canoane greu de înțeles pentru generația „open mind”- care nu mai trăiește în evul mediu. Alții consideră biserica un edificiu arhitectural ce nu mai corespunde nevoilor pragmatice de azi, unde spitalele și școlile au prioritate, iar alții consideră acest edificiu- lăcașul lor de închinare, Casa lui Dumnezeu.
Fiecare din cele trei categorii menționate anterior dețin adevărul lor. Însă ce este adevărul?... în această lume doar o relativitate, care oscilează între o părere bine argumentată în contrapondere cu o altă părere la fel de bine susținută. Într-o lume relativă, foarte mulți oameni au căutat definiția adevărului. Iisus Hristos, la insistența apostolului Toma, prezintă o definiție:„ Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.”(Mt.14,6), adică adevărul absolut, deplin nu-l vei găsi aici, pe pământ, ci prin Fiul lui Dumnezeu, în viața veșnică, iar dacă-l ocolești pe Hristos în această viață, să nu ai pretenția să intri în Împărăția Cerurilor, despre care tot El vorbea adesea tuturor, atât prin pilde, cât și în mod direct.
Foarte mulți creștini se păcălesc cu ideea că „Dumnezeu este în suflet. Cât timp eu mă închin, am icoană în casă, nu mai este nevoie să merg la Biserică, unde se vorbește, unde este aglomerat, unde ba e prea cald, ba e prea frig, nu am nevoie să mă spovedesc sau să mă împărtășesc, ci îi spun direct lui Dumnezeu să mă ierte... merg din când în când la câte o mănăstire și Dumnezeu vede credința mea!... ori: voi merge și eu la biserică, atunci când voi fi mai în vârstă!”, aceasta este mentalitatea multor creștini de azi, preocupați cu foarte multe probleme cotidiene, care le înăbușă sentimentul religios puțin câte puțin, transformându-se în niște morți vii, după cum spune Sfântul Apostol Pavel efesenilor (Efes. 2,5).
Sute de veacuri la rând Biserica a avut rolul ei extrem de important, permanent fiind cea mai impozantă clădire din fiecare localitate și centrul care a focalizat activitățile societății, în orice perioadă a istoriei. Generații de oameni de pretutindeni au găsit în această Casă a lui Dumnezeu spital de vindecare pentru boli trupești, dar mai ales pentru cele sufletești, medicament pentru frică, pentru vinovăție, depresie, ură... boli ale sufletului ce absolut nimeni nu le poate vindeca. În Biserică Dumnezeu se face balsam pentru om; acesta se curăță de păcate prin Spovedanie, prin Maslu și prin Împărtășanie, își întărește cele cinci simțuri prin Mirungere, se vindecă de neputințe trupești și sufletești prin Maslu, își încreștinează copiii prin Botez, promite iubire necondiționată soțului sau soției prin Cununie, își plânge morții, se roagă pentru ei și-i conduce spre locul lor de odihnă, dar mai mult decât atât, se îndumnezeiește cu Sfânta Împărtășanie- Hristos intră în fiecare celulă a corpului nostru, alimentându-ne cu roadele Duhului Sfânt („roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia”- Gal.5,22-23)
„Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui”, îi spune Mântuitorul Sfântului Apostol Petru potrivit Evangheliei după Matei 16,18
Aceasta este prima dată când se vorbește direct și deschis de Mântuitorul Hristos despre apariția Bisericii. Ea este instituită de Însuși Fiul Său, pe temelia Apostolilor și orice încercare, orice ispită din această lume nu o va putea birui, ci ea va dăinui până la sfârșitul lumii, confirmarea venind chiar prin Iisus Hristos.
Această „Casă a lui Dumnezeu” a fost înființată ca oamenii să o cerceteze, să o viziteze, la fel cum a-i face cu un prieten drag. Există un proverb românesc „Ochii care nu se văd, se uită!”- tot la fel și cu cercetarea lui Dumnezeu, care este atât de Bun, încât nu l-a silit , nu l-a obligat pe om să îl viziteze, să I se roage, să Îi mulțumească, pentru a nu simți ca o povară această întâlnire cu El, ci a lăsat omului întreaga libertate, să facă ceea ce vrea el în această lume.
Dacă te-ar invita la masă în fiecare săptămână cel mai important om de pe planetă, te-ai bucura imens că ai o asemenea onoare, ai fi extrem de emoționat(ă), te-ai pregăti cum știi tu mai bine, te-ai îmbrăca cu cele mai bune haine și negreșit ai veni la întâlnire, cu mare grijă să nu întârzii! Și totuși... la întâlnirea cu Cel care te-a creat pe tine, Cel care a suflat viață în trupul tău, Cel care îți poartă de grijă în fiecare clipă din zi și din noapte, Cel care ți-a făcut cel mai mare cadou din viața ta, trimițându-ți la botez îngeraș păzitor, cu acest Dumnezeu, pe care nu Îl vezi, dar Îi simți prezența, cum e întâlnirea ta în Casa Lui? Tot la fel de emoționantă ca și cea cu cel mai important om de pe planetă?
Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei zicea răspicat:„ Cine nu are Biserica Mamă, nu-L va avea nici pe Dumnezeu Tată!”
Să nu avem o credință și o dragoste de Dumnezeu doar teoretică, ci ea să se concretizeze prin fapte. Loialitate și dragostea față de Dumnezeu, la fel ca și în familie, trebuie permanent alimentată. Dumnezeu nu se mulțumește cu resturi, doar cu vizita la o biserică în timpul concediului, pentru a-ți îmbogăți cunoștințele, ori cu „convertirea” ta la anii pensionării, când nu mai poți recupera timpul pierdut.
Grija față de suflet ar trebui să fie pentru fiecare persoană mult mai importantă decât față de trup, întrucât trupul este supus stricăciunii, însă sufletul este veșnic. Trupul, ca valoare a elementelor chimice care îl compun, ar ajunge la un preț derizoriu; sufletul ce este în trup dă valoare persoanei!
De câteva decenii, odată cu industrializarea masivă în toate domeniile de activitate, lumea s-a dezvoltat, s-a tehnologizat, are un confort mai bun față de generația anterioară, însă, din păcate, odată cu toată bunăstarea, omul s-a și îndepărtat de Dumnezeu. Au apărut case mai mari decât bisericile, au apărut griji mai multe pentru propria persoană, timp pierdut în exces pentru plăcerile personale, goana după câștig cât mai mult, indiferent de orele de muncă, toate ducând către pierderea adevăratului sens al vieții noastre- mântuirea.
Și mai bine nu s-ar fi născut omul, decât să-și piardă mântuirea!
preot Gabriel Merișescu
